Istorisirea Alinei – o poveste* ce ar putea aparține oricui

„Azi am primit o păpușă. Mare, blondă, frumoasă. Am numit-o Alina. Ca pe mine. Nu, nu este numele meu real. Prenumele meu adevărat… nu vreau să mi-l amintesc. A rămas în trecut, cu tot coșmarul din ultimii ani. Am început să trăiesc din nou de-abia odată cu noul nume. Cu Alina.

Povestea mea se aseamănă nebănuit de izbitor cu a multor copii de oameni săraci. Tristețea și sărăcia m-au urmărit încă de când am deschis ochii. M-am născut într-un sat uitat de lume. Părinții mei… nu știu dacă mă iubeau… bănuiesc că da, deși nu mi-au arătat-o niciodată. Erau însă mereu supărați. Pe viață, pe lume, pe ei înșiși. Și pe noi. Bani nu aveau niciodată. Pentru nimic. Nici pentru haine, nici pentru mâncare, nici pentru jucării. Doar pentru băutură. Și țigări.

Viața în satul nostru era la fel peste tot. Copii triști, părinți supărați. Și sărăcie, sărăcie cât vedeai cu ochii! Și animale jigărite căutând prin gunoaie. Am crezut mereu că așa arată o existență normală.
Nu mergeam la școală. Eram încă prea mică.

Și atunci a apărut EL. Un bărbat necunoscut, de vârsta părinților mei, bine îmbrăcat și cu bani. Mereu bine-dispus și binevoitor. Ne-a adus bomboane și ciocolată. Dulci și gustoase cum nu mai mâncasem vreodată. Erau delicioase. Avea bani de-i întorcea cu lopata, zicea mama. I-a adus tatei două sticle cu cel mai bun rachiu de prune și un bidon cu vin de casă. Iar mamei un cartuș cu țigări cu filtru. O delicatesă pentru ea care fuma doar ce apuca.

O zi întreagă necunoscutul s-a învârtit prin mica noastră gospodărie și ne-a privit cu interes pe mine și pe fratele meu. Ne-a mângâiat pe cap și s-a jucat cu noi. Părea tare de treabă!

– Săracii de ei! a șoptit părând înduioșat. Aș vrea să-i ajut cumva! a mai spus.
Și, cu vorbe alese, a convins-o pe mama că ar fi bine să mergem cu el la oraș să ne cumpere haine. Căci, spunea el, ”e păcat ca, în prag de iarnă, să umble dezbrăcați, bieții copii se pot îmbolnăvi”.

Cu privirea tulburată de alcool, tata era deja de acord. Și nici mama nu era departe. A dat din cap și a pus și ea mâna pe sticlă.

Eram fericiți. În sfârșit vom avea haine noi. Și jucării. Plini de bucurie ne-am înghesuit rapid pe bancheta din spate a mașinii necunoscutului. De acolo le-am făcut cu mâna părinților noștri.
Era pentru ultima dată când îi vedeam!

Căci bucuria ni s-a schimbat nu peste multă vreme în teamă când am văzut cum treceam pe lângă oraș fără să oprim, cum kilometri întregi de distanță se interpuneau între noi și satul din care plecasem. O spaimă cumplită punea tot mai mult stăpânire pe noi. Și încă nu știam ce coșmar ne aștepta!

Necunoscutul cu care plecasem ne-a poruncit să-i zicem ”Tati”. M-a dus într-o căsuță izolată, la marginea unui oraș necunoscut. Și m-a lăsat singură. A plecat mai departe cu fratele meu. L-am implorat să nu ne despartă, dar în zadar. Mi-era frig și foame. Și peste toate, singurătatea era tot mai apăsătoare. Și teama de necunoscut tot mai covârșitoare.

Seara m-am întins în pat și am încercat să adorm, chiar dacă mațele îmi chiorăiau de foame. N-a trecut mult și ușa s-a deschis cu o smucitură. În pragul ei stătea un bărbat înalt și uscățiv. M-a privit cu un interes ciudat. Avea un nas ascuțit și o pălărie neagră care-i acoperea ochii tulburi de băutură. Fuma o țigară cu miros oribil, în timp ce se apropia cu pași clătinați, ca de urs beat. M-am ridicat din pat și m-am lipit de perete cu teamă. Era tot mai aproape. Deja îi simțeam răsuflarea cu miros pregnant de alcool și țigări. Am vrut să țip, dar n-am mai apucat. O palmă puternică m-a plesnit atât de tare încât m-a izbit cu capul de perete. Apoi nu-mi mai amintesc nimic…

M-am trezit dimineața cu o durere de cap îngrozitoare. Nu știam unde sunt și nici ce mi se întâmplase. Îmi simțeam doar buzele crăpate și ochii umflați, fără să înțeleg de ce.

”Tati” s-a întors a doua zi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Când a văzut mizeria în care se afla camera și patul a început să urle la mine:
– Îngălato! Data viitoare să nu te mai prind că faci mizerie!

Și a existat o dată viitoare… Iar și iar… luni, apoi ani întregi. Teroare, panică și bărbați. Mereu și mereu alții! Nu-mi doream decât să mor. Moartea mi se părea mai ușoară decât coșmarul din care nu izbuteam să mă trezesc. Eram asemenea unei păsări rănite, ținută prizonieră și folosită după bunul plac al stăpânului.

Ani și ani de suferințe și-au pus amprenta asupra mea. M-am îmbolnăvit grav și am ajuns la spital. Când m-am înzdrăvenit, l-am implorat pe medicul care mă salvase să nu mă mai ducă înapoi. Nu știu cum, dar am reușit să-i povestesc prin ce-am trecut. Plângeam și povesteam…

Era un om bun. M-a ajutat cum n-aș fi crezut vreodată că este posibil. Am ajuns la o familie care m-a primit cu brațele deschise și mi-a dat un nou nume: Alina. Nu mai știu nimic nici despre ”Tati”, nici despre frățiorul meu. Sper doar ca soarta să-l fi ajutat și să fie salvat și el din mâinile traficanților.

Bomboane și ciocolată nu am mai mâncat niciodată. Simplul lor miros îmi întoarce stomacul pe dos și îmi amintește de ziua în care cursul existenței mele a fost schimbat pentru vecie.”

 

Povestire scrisă în cadrul campaniilor de conștientizare a traumelor aduse de traficul de ființe umane asupra persoanelor traficate, derulate de Asociația WorldTeach

Povestea Alinei este una dintre zecile de mii de povești traumatizante prin care mii de minori au trecut. Împreună cu asociațiile partenere, la WorldTeach România ne străduim să ajutăm la educarea publicului larg prin diferite proiecte, pentru ca asemenea situații să nu se mai repete.

Proiectul „O Generație ALTFEL” a luat naștere în anul 2016 ca răspuns la nevoia de informare a elevilor și părinților privind pericolul exploatării prin trafic de ființe umane. Escaladarea la nivel mondial a fenomenului traficului de persoane, scăderea mediei vârstei de racolare a persoanelor, lipsa cunoașterii metodelor de racolare și exploatare, ne-au determinat să demarăm acest proiect.

Parteneriatul atinge un număr de 15 școli anual, situate în România și în Republica Moldova.

Ajută și tu! Alătură-te echipei noastre ca voluntar sau ca susținător pentru ca astfel de situații să nu se mai repete!

_____________