Violenta domestica… un preambul pentru traficul de persoane
Pe Mihaela am cunoscut-o la Bruxelles… Era o femeie micuță, subțirică, cu păr blond platinat și ochi stinși, privind temători de sub machiajul strident. Părea ruptă de oboseală. Stătea cu ochii în jos și brațele strânse la piept ca un copil pedepsit, pe o bordură murdară a uneia dintre străduțele din apropierea Parlamentului European. M-a frapat aerul ei resemnat, privirea rătăcită de om care nu mai avea nimic de pierdut. De om aflat pe marginea prăpastiei.
Nu știam cum să intru în vorbă cu ea, așa că am întrebat-o, în limba română: ”Cât este ora?” Mi-a aruncat doar o privire și mi-a răspuns cu glas șoptit: ”50 de euro. Dar doar cu bărbați.”
Răspunsul m-a frapat. Nu pentru că nu m-aș fi așteptat. Nu pentru că este genul de întrebare la care cei mai mulți oameni ar putea răspunde ”Cinci și un sfert”, spre exemplu. Ceea ce m-a lovit în moalele capului a fost resemnarea cu care mi-a răspuns.
Părea să n-o mai intereseze nimic. De aceea, m-am uitat cu atenție în jur să mă asigur că nu ascultă nimeni și am întrebat-o: ”Chiar îți dorești să faci asta?”
M-a măsurat cu privirea de jos în sus, pentru prima dată și mi-a răspuns: ”Nu, nu vreau, dar n-am încotro!”
Am luat o decizie bruscă și i-am spus rapid: ”Urcă în mașină! Te voi ajuta să te întorci în țară!”
S-a uitat la mine lung. Apoi, fără nicio vorbă, s-a urcat în mașină și am plecat.
”Te voi duce la unul dintre ONG-urile care se ocupă de repatrierea victimelor traficului de persoane. Vei fi în siguranță”, i-am spus încercând să o liniștesc. Eram conștientă că era speriată dar, pentru prima dată de când o cunoscusem, am văzut o licărire de speranță pe fața ei chinuită.
Mult timp apoi m-am întrebat ce a determinat-o să mă asculte și, mai ales, să aibă încredere într-o străină. Mult mai târziu, după ce deja ajunsese la adăpost și, cu sprijinul consulatului și al poliției, a fost repatriată, mi-a mărturisit că, în acea noapte, era hotărâtă să o sfârșească cu viața de chin pe care o ducea. Simțea că nu mai avea nimic de pierdut. Propunerea mea i-a readus speranța în priviri.
Și mi-a povestit viața ei.
Se ”măritase” la 14 ani ca să scape dintr-o familie abuzivă, în care bătaia și înjurăturile erau la ordinea zilei. Doar ca să dea peste un ”soț” la fel de abuziv. La cea mai mică ”greșeală” o pălmuia. Pentru cel mai mic cuvânt nelalocul lui, ”scotea cureaua”. Poate că ar fi trecut peste asta, era învățată să sufere și credea că ”asta este soarta femeii”, așa cum îi spusese bunica. Însă, ”soțul” a început să vină tot mai des beat, însoțit de prieteni, și să o oblige să facă striptease în fața lor. Ca să scape, se obișnuise să fugă din calea lui și să se ascundă.
La început încercase să vorbească despre calvarul prin care trecea cu mama ei, dar se lovise de părerea ei implacabilă: ”Tu l-ai ales! Acum suportă!”. Tatăl fusese și mai ferm: ”Sigur ai făcut tu ceva! Altfel nu te bătea el degeaba!”
Simțise că răsare o rază de speranță în momentul în care un ”prieten” al soțului i-a propus să meargă cu el la Bruxelles să se angajeze în casa unei familii care avea nevoie de menajeră. Mult mai târziu, când a ajuns în capitala europeană, a înțeles motivul pentru care fusese adusă și un nou calvar a început.
După ani întregi de suferință, Mihaela este, în sfârșit, alături de oameni buni, ba chiar a reușit să-și refacă viața. Urmează terapie, dar și cursuri școlare. Își dorește să devină coafeză. Dar, mai ales, și-a ridicat privirile din pământ și a început să ajute alte victime ale violenței domestice.
Istorisire inspirată dintr-o întâmplare reală scrisă în cadrul campaniilor de conștientizare derulate de Asociația WorldTeach.
Fiecare dintre noi trebuie să înțelegem și să-i ajutăm și pe alții, mai defavorizați, să înțeleagă:
Nu! Bătaia nu este ruptă din rai! Chiar dacă este o zicală ce s-a perpetuat în societatea românească de secole, este momentul să lăsăm în urmă violenta domestica.
Din păcate, însă, în continuare, societatea ostracizează victimele.
Expresiile ”Știe ea ce-a făcut!” sau ”Și-a meritat-o!”, folosite cu complezență de diferiți martori ai abuzurilor, sunt alte obiceiuri moștenite de care, încă, nu am reușit să scăpăm. Chiar și în prezent, în societatea noastră, a încerca să spui cuiva despre calvarul prin care treci alături de partener, înseamnă să fii condamnată pentru că te-ai căsătorit cu el și învinovățită de violența soțului.
De aceea victimele suferă adesea în tăcere, ascunderea de ochii lumii fiind singura lor formă de apărare, fără să știe că există soluții ca să scape din calvarul prin care trec.
Și, astfel, bătaia oferă un punct de plecare pentru exploatarea sexuală sau prin muncă. Așa s-a ajuns ca, în urmă cu câțiva ani, într-un sondaj european, 12% dintre lucrătoarele sexuale de pe străzile Europei să fie românce.
